„Toți suntem nemuritori. Dar trebuie să murim înainte.„ Mircea Eliade
Pe 17 decembrie 1989, în marile orașe din România nu ninsese, dar tremurai cu ușurință. De vină nu era doar frigul . Un slogan îndreptat împotriva lui Nicolae Ceaușescu era echivalent cu un glonț, iar orice gest subit era considerat suspect și avea aceleași consecințe. S-a strigat pentru libertate, una de care beneficiem toți în prezent. Dar s-a și murit pentru ea. Bilanțul victimelor Revoluției din 1989 este unul cutremurător. 1.204 de oameni, printre care și sportivi, și-au pierdut viața în speranța unei vieți mai bune, iar imaginile nu contenesc să îi surprindă, an de an, chiar și pe aceia care au făcut parte dintr-un moment istoric pentru România. „Lui Petre i-ar fi plăcut să trăiască în țară acum”, spune convinsă mama lui Petre Astafei. Fiul ei a făcut semnul victoriei pe patul de spital, a luptat pentru democrație și a plătit prețul suprem pentru ea. Avea doar 23 de ani.
DESCOPERĂ‚ POVEȘTILE SPORTIVILOR DISPĂ‚RUȚI LA REVOLUȚIE. DĂ‚ CLICK PE IMAGINE ȘI O VEI AVEA PARTE DE O EXPERIENȚĂ‚ DE CITIT NOUĂ‚ PENTRU MEDIA DE SPORT DIN ROMÂNIA
E dificil să îți imaginezi ce înseamnă, pentru un părinte, să își conducă pe ultimul drum copilul: „Nu poți exprima în cuvinte pierderea. Rana e vie și se va închide abia atunci când eu nu o să mai respir”, spune printre lacrimi Caterina Astafei. Aproape că te jenezi și ai vrea să îți ceri scuze pentru indiscreție, pentru că ai îndrăznit să răscolești printre amintiri care au durut, dor și vor durea: „Câți ani aveți? Vai, și Petre al nostru tot atâția împlinise în anul în care, la sfârșit, l-am sărutat pe frunte și i-am spus că o să îi duc veșnic dorul. Și am plâns, dar cât am plâns! Apoi s-a închis sicriul, dar eu tot îl plângeam”. Petre Astafei avea 23 de ani în anul Revoluției. Evolua ca aripă la echipa de rugby a echipei Rapid Metrorex și urma să facă pasul spre națională, fiind considerat unul dintre cei mai buni sportivi români ai momentului. Își găsise fericirea și în afara terenului, iar de două luni își prezenta aleasa inimii folosindu-se de apelativul de „soție”.
Petre Astafei s-a născut în 1966, fiind cel mai mare copil al familiei. Sora acestuia avea 17 ani când a aflat că fratele i-a fost împușcat în București, în timpul Revoluției din 1989. Sursă foto: Arhivă personală
Nici ea, nici el și nici părinții care de 25 de ani tremură în fața unui mormânt, sfâșiați de durere, nu aveau de unde să știe finalul abrupt al cărții de succes pe care Petre o scrisese conștiincios și cu zâmbetul pe buze: „Era un optimist convins. Avea un suflet mare, îi ajuta pe toți fără să se gândească o secundă la propria persoană”. Figura maternă izbucnește din nou în plâns. Lângă ea, cel care i-a fost alături în ultimii 50 de ani, o îndeamnă să fie puternică. Înțelegi că doar așa poți să te ridici după ce viața ți-a oferit o lovitură în stomac și te-a lăsat fără respirație.
Înțelegi, dar povestea te cutremură în continuare și te grăbești să îngaimi Mulțumesc frumos, sper din suflet să nu>> atunci când Caterina Astafei îți spune că se va ruga pentru tine să nu treci vreodată prin momentele pe care ea le retrăiește an de an.
„Un singur glonț mi-a omorât toată familia”
„Pentru mine e mai dificil, eram acasă atunci când Petre mi-a spus că se duce să ia un ziar și că se întoarce repede acasă. L-am lăsat să plece. Nu există zi în care să nu regret că nu m-am impus”, povestește Caterina Astafei. Soțul acesteia a părăsit de minute bune încăperea. Nu poate să asiste la discuție, nu vrea să vorbească despre ziua fatidică, de 22 decembrie, în care și-a pierdut fiul. Petre a ajuns în Piața Revoluției – acolo unde astăzi se ridică bizarul monument numit, hâtru, de bucureșteni „Cartoful din țepușă” – alături de un prieten, voia să simtă din nou pulsul Revoluției. Visa cu ochii deschiși la ce ar putea să fie dacă…. Fusese și în ziua precedentă în stradă, scandase lozinci împotriva sistemului comunist, ba chiar salvase un polițist care se nimerise a fi fost la locul nepotrivit. Pe el nu l-a putut nimeni ajuta pe 22 decembrie.
S-a întâmplat în jurul orei 17:00, după ce soții Ceaușescu au fugit cu elicopterul de pe acoperișul clădirii Comitetului Central al PCR. Petre Astafei a gustat doar câteva ore din senzația de libertate.
„M-a nimerit”, au fost cuvintele pe care fiul cel mare al familiei Astafei le-a spus înainte să cadă la pământ, răpus de un lunetist. Glonțul îi străpunsese umărul, ficatul și plămânul și îi distrusese un rinichi. A fost internat la spitalul Colțea, acolo unde erau transportate majoritatea victimelor Revoluției. Două operații mai târziu și tot atâtea zile, Petre murea din cauza unei infecții: „Un glonț. Atât. Unul singur mi-a omorât toată familia”, spune cu o voce sigură Caterina Astafei. La înmormânare, colegii din liceu și cei din echipă au refuzat să vină. În memoria lor, Petre urma să trăiască pentru totdeauna.
Caterina Astafei, mama lui Petre, este și în prezent devastată de pierderea fiului său. În fiecare an, femeia în vârstă de 72 de ani se uită printre pozele acestuia. Tatăl lui Petre refuză să vorbească mai mult de câteva minute despre pierderea suferită în decembrie 1989 Sursă foto: fitzuica-de-sport.blogspot.ro
Voia să plece în Canada, să fie pădurar
Părinții au fost anunțați de vecini că fiul cel mare a fost internat la spital. Nu s-au gândit că în București a început să se tragă la cel mai mic gest. Voiau să-l vadă pe Petre, să îl știe în afara oricărui pericol, astfel că au sărit în mașină și au demarat către Colțea . S-au liniștit, dar doar pentru câteva ore: „A fost lucid tot timpul. Mă întreba de ce plâng, îmi făcea loc să stau lângă el în pat, iar dacă apăreau camerele televiziunilor, făcea semnul victoriei către ele. Nu mi-am dat seama cât de grav este rănit, doctorii nu îmi spuneau nimic. Mi-a povestit cum mi-ar fi plăcut și mie să fiu în Piața Revoluției, că toți cântau, toți strigau pentru libertate. Era mândru că a fost acolo”.
A încetat să-i mai povestească mamei episoade din Piața Revoluției atunci când semnul victoriei îi părea dificil de făcut, corpul nu îl mai asculta, iar doctorii păreau mai mult empatici decât încurajatori. Cu cinci minute înainte de miezul nopții, pe 24 decembrie, Petre Astafei se uita pentru ultima oară în ochii mamei și își cerea scuze pentru suferința pe care i-a pricinuit-o: „Voia să plece în Canada, să fie pădurar. Era înnebunit după vegetație. Îmi spunea că noi suntem gunoieri, că strângem după excursioniști. În loc să ne bucurăm împreună de căderea comunismului, eu luam un pumn de pământ și îl aruncam pe sicriu. Nu pot… Nu pot…”. Caterina Astafei izbucnește din nou în plâns. Nici nu mai știi pentru a câta oară.
Se luminează doar atunci când vorbește despre cei patru nepoți pe care îi are. În toți îl regăsește pe Petre. Unul râde ca fiul cel mare, altul are părul lui. Lucruri mici, poate deloc sesizabile pentru cei din jur, dar care pentru Caterina Astafei înseamnă totul. Poate să și-l creeze din nou pe Petre.
La mormântul lui Petre Astafei nu merg doar părinții, ci și nepoții familiei, care află de mici povestea celui care a murit răpus de un glonț în centrul orașului. Sursă foto: Arhivă personală
„Cu o zi înainte să fie împușcat, a ieșit în Piața Revoluției. L-am așteptat șase ore. Abia aproape de miezul nopții s-a întors. L-am recunoscut de la genunchi în jos. Și i-am zis: ă, nu te mai duce, te rog din suflet. Dacă mi te omoară ăștia?>>. M-a liniștit atunci, îmi vorbea entuziasmat despre ce se întâmplă. Iar eu eram bucuroasă că îl am acasă. Nu știam că pentru ultima oară„ Caterina Astafei
De la Galina la Alina. De la România la Germania
Când Petre s-a stins pe patul de spital de la Colțea, familia Astafei a rămas cu un singur copil, mezina Alina. Avea 17 ani, era atletă, însă puțini intuiau că în 1995 avea să devină campioană mondială la săritura în înălțime. Nu pentru România, ci pentru Germania, țară în care a emigrat, revoltată că moartea fratelui ei și găsirea vinovaților erau subiecte indiferente pentru Ion Iliescu și noua clasă conducătoare.
„S-a murit pentru un ideal în 1989. Durerea te macină, te macină. De asta am plecat în Germania. Dacă erau și copiii mei împușcați, la fel ca Petre?”, se întreabă Alina. Era în cantonament la Băile Felix când în marile orașe din țară se declanșase Revoluția. Voia să devină cea mai bună sportivă a României, dar moartea lui Petre a schimbat-o radical. În loc să fie campioana noastră mondială, a fost a nemților. Mama a fost cea care a sunat-o să îi spună că fratele său a fost împușcat în Piața Revoluției. A ajuns acasă de Crăciun, iar prima imagine pe care a văzut-o a fost aceea cu Petre în sicriu. Nu a apucat să-și la revedere de la el, iar în anii în care au urmat, sora sportivului a fost de nerecunoscut. Rar ieșea din sala de antrenamente, iar despre Petre nu vorbea niciodată.
În 1992, fiica familiei Astafei câștiga argintul olimpic la Barcelona (2.00 metri). Arunca de pe podium o privire spre cer și decidea să plece din România, furioasă fiind că vinovații pentru moartea fratelui său nu fuseseră găsiți și pedepsiți: „Nu am mai suportat ideea că fratele meu a murit nevinovat, iar din acel moment nu am mai suportat să stau în țară. A fost ucis degeaba. Rana nu se va cicatriza vreodată”. A emigrat în Germania, țară pentru care a concurat ulterior. Pentru ei, nu mai era Galina. Era Alina. Acolo a cucerit titlul european și cel mondial, dar și pe cel olimpic, intrând în clubul select al sportivelor care au sărit peste doi metri. Până în prezent, doar 65 de sportive au reușit, de-a lungul istoriei, să depășească această bornă. A devenit campioana lor, nu a României. A privit însă mereu spre cer atunci când imnul Germaniei era intonat, sperând că Petre o privește admirativ și se bucură pentru ea. Ar fi vrut să-l vadă în tribune, dar glonțul din decembrie 1989 i-a răpit șansa de a împărtăși fericirea cu cel care, în copilărie, o proteja.
„Sufletește, nu își găsea locul. Plecarea în Germania a ajutat-o să țină capul deasupra apei”, își amintește Caterina Astafei.
Petre și Galina Astafei au fost dintotdeauna apropiați. Fratele cel mare și sora cea mică, despărțiți doar de cinci ani, își promiseseră că vor reuși în domeniul sportiv și se ambiționau reciproc
„Cred că i-ar fi plăcut lui Petre ce se întâmplă acum în România”
„N-aș mai ieși în stradă acum. Pentru cine? Pentru ce?”, se întreabă Bobby Durbac, fiul marelui rugbist Răducu Durbac, ucis de un glonț pe 23 decembrie. Povestea dureroasă a familiei Durbac a fost publicată marți de ProSport. Deși resimte pierderea lui Petre în fiecare zi, iar Crăciunul care se apropie din nou nu mai este de mult timp un motiv de bucurie pentru ea, Caterina Astafei își imaginează cum ar fi trăit fiul ei într-o țară liberă, dar care nu i-a pedepsit nici acum pe asasinii din 1989: „Cred că lui Petre i-ar fi plăcut ce se întâmplă acum în România. Îi ziceam mereu că sunt trei de „F” în țară: foame, frig și frică. Acum, au dispărut. Iar lui i-ar fi plăcut la nebunie să aibă oportunitatea de a trăi mai bine. Măcar cu asta te alini. Că nu a murit degeaba. Ca el au fost mulți alții. Tineri, visători, care ne-au transformat viața prin dorința lor”. Cu atât se alină mama lui Petre. E puțin, dar ai nevoie de mărunțișuri care să te facă să vrei să te ridici când te-ai prăbușit, de atâtea ori, în fața unei cruci.
„Să vă mai spun ceva, dar sper să mă credeți pe cuvânt”, spune timid Caterina Astafei. „Eram într-o zi la mormânt și a venit o femeie. Nu o știam, nu făcusem niciodată cunoștință cu ea. Mi-a zis că l-a visat pe fiul meu, care a rugat-o să îmi transmită un mesaj. Mi l-a descris perfect. Știți care era mesajul? Să nu mai plâng. Așa cum îmi spunea și la spital, înainte să moară”. Înghiți în sec. De 25 de ani, familia Astafei se duce la mormântul fiului lor ucis în Piața Revoluției de un glonț. Deși figura maternă nu mai plânge atunci când depune buchete mari de flori, pentru că fiul ei nu ar vrea să o vadă în lacrimi, întoarcerea în timp, când libertatea nu era un drept, se face de fiecare dată. Pentru ei, cu durere în suflet. Pentru că Petre Astafei nu mai poate arăta semnul victoriei. A învins regimul comunist, dar odată cu sportivul de 23 de ani a murit o parte din părinții lui.
»„Iar unui om poți să-i iei orice, dar numai copilul nu”, încheie femeia de 72 de ani.
În loc să se bucure de democrație, sistem care i-ar fi plăcut lui Petre, potrivit spuselor mamei sale, la mormântul lui Petre se sărbătorește Crăciunul. În fiecare an. Sursă foto: Arhiva Personală
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 2, 17 DECEMBRIE
Protestele cotinuă în Timișoara și iau amploare. Oamenii care scandează pentru libertate intră în Comitetul Județean și aruncă pe fereastre documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. La ora 16:00, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, condus de Ceaușescu, decide reprimarea manifestanților timișoreni, numiți de dictator >. O jumătate de oră mai târziu, trupele MAPN primesc muniție de război și deschid focul. Ceaușescu le transmite să facă tot posibilul să reprime conflictul.
Primele victime ale Revoluției cad în Timișoara după ora 18:00, când se trage în Piața Operei. 45 de decese sunt înregistrate, alți 98 de protestatari fiind răniți și transportați la Spitalul Județean.
sursă foto: Mediafax
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 1, 16 DECEMBRIE
În Timișoara, mai mulți enoriași încearcă să împiedice autoritățile comuniste să-l mute în altă parohie pe pastorul Laszlo Tokes, intrând astfel în conflict direct cu forțele de ordine. Acestui protest li se alătură alte câteva sute de timișoreni, transformându-se rapid într-o demonstrație anticomunistă. Se strigă pentru prima oară >, dar și o serie de lozinci îndreptate împotriva sistemului politic. În această zi ia naștere drapelul revoluției, steagul din care a fost decupată stema comunistă.
Au loc lupte de stradă, iar mulți dintre timișoreni sunt arestați. În prima zi, Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene și jeturi de apă, iar miliția a recurs la forță. Nu s-a tras niciun glonț pe 16 decembrie.
Nicolae Ceaușescu nu a avut nicio reacție oficială în acea zi de sâmbătă. Abia a doua zi, conducătorul Republicii Socialiste România avea să țină o teleconferință.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER